Cimitirul Vesel din Săpânța, județul Maramureș, un loc unic în lume unde poveștile de viață ale celor trecuți în neființă sunt celebrate cu o sinceritate cuceritoare și un umor care frizează sacrul și profanul.

Un cimitir cu suflet viu

Situat la poalele munților Gutâi, Cimitirul Vesel nu este doar un obiectiv turistic excentric, ci o mărturie a unei filosofii de viață arhaice, în care moartea este privită ca o continuare firească și, de ce nu, veselă a existenței. Într-o cultură în care credința populară românească abundă în simboluri ale regenerării și nemuririi, acest cimitir devine o sinteză rară între spiritualitate, folclor și artă naivă.

Crucile albastre, sculptate în lemn de stejar și pictate manual, sunt împodobite cu scene din viața răposatului, însoțite de epitafuri în versuri — deseori scrise la persoana întâi — care îmbină lirismul cu ironia, amintirea cu sarcasmul, lacrima cu zâmbetul. Pe unele cruci, un țăran e pictat cu coasa în mână, pe altele, o femeie toarce lână sau un bărbat doarme cu pălinca aproape. Iar dedesubt, în rime scurte și savuroase, o poveste se spune: așa a trăit omul, cu bune și cu rele.

„Sub această cruce grea…”

Unul dintre cele mai cunoscute epitafuri din cimitir începe cu versul:
„Sub această cruce grea / Zace mama soacră mea…”
Versul continuă cu o doză sănătoasă de umor negru și sinceritate brutală, sugerând că deși autorul nu o plânge neapărat, îi recunoaște rolul din viața sa. Această sinceritate, aproape brutală, este una dintre trăsăturile definitorii ale artei funerare de la Săpânța: aici nu se idealizează trecutul, nu se îmbracă în cuvinte alese, ci se transmite o memorie autentică, nepoleită, așa cum a fost.

Stan Ioan Pătraș – sculptorul memoriei vii

Povestea Cimitirului Vesel începe în anii ’30, când meșterul popular Stan Ioan Pătraș, un artist autodidact din Săpânța, a început să creeze cruci diferite față de cele tradiționale. A introdus culoarea – în special celebrul albastru de Săpânța, cu tonuri de cer și seninătate –, dar mai ales a introdus cuvântul: versurile naive, dar pline de înțelepciune, care povestesc viața celor îngropați. După moartea sa, ucenicii săi, printre care Dumitru Pop Tincu, au dus mai departe tradiția, transformând cimitirul într-un muzeu viu, dar și într-o mărturie culturală unică, recunoscută internațional.

Umorul ca formă de terapie culturală

S-ar putea crede că râsul nu-și are locul într-un cimitir. Dar la Săpânța, râsul este un mod de a accepta inevitabilul, o formă de catharsis. Tradiția locală este profund influențată de credințele dacice, pentru care moartea nu era un sfârșit, ci o eliberare a sufletului. Dacii, conform istoricilor, obișnuiau să-și însoțească morții cu sărbători, nu cu jelanii. Cimitirul Vesel reînnoadă acest fir ancestral, oferind o alternativă culturală la felul în care privim moartea.

Turiștii între fascinație și reflecție

În fiecare an, zeci de mii de turiști români și străini vin la Săpânța atrași de faima cimitirului. Se plimbă printre cruci ca într-o galerie în aer liber, citesc epitafurile, zâmbesc, râd, se emoționează. Unii pleacă cu suveniruri, alții cu o lecție de viață. Într-o eră în care moartea este ascunsă în spatele tehnologiei medicale și a unor ritualuri impersonale, Cimitirul Vesel ne reamintește că a muri este parte din a trăi, iar a fi amintit nu înseamnă doar a fi plâns, ci și a fi povestit.

Un patrimoniu cultural viu

Cimitirul Vesel din Săpânța nu este doar o curiozitate turistică, ci un patrimoniu imaterial de o valoare inestimabilă. Este o formă de artă populară care a supraviețuit regimurilor politice, globalizării și standardizării culturale. El continuă să crească, să se adapteze, să își păstreze autenticitatea, fără să cadă în kitsch. Este dovada că umorul poate învinge frica, că poveștile personale pot deveni istorie colectivă și că moartea poate fi privită, cu un zâmbet în colțul gurii, drept un nou început.